Scriitorul Ion Murgeanu, scurta prezentare

Ion Murgeanu s-a născut în seara zilei de 7 iunie 1940, la Zorleni, în fostul judeţ Tutova, plasa Simila, fiind ultimul din cei patru copii ai lui asile Murgeanu şi ai Mariei (n. Grama, dintr-un neam ardelenesc), din care au rămas în viaţă, în afara lui, cele două surori, Condella şi Catinca (Tincuţa), cel de al treilea, botezat cu acelaşi nume, Ioan, murind la un an de la naştere.

Locurile natale ale poetului:
Zorlenii au fost în vechime pământ domnesc, după cum reiese, la 1906, din cele 377 documente vechi din arhivele Casei Regale, parte consemnate de N. Iorga în “Studii şi Documente”, vol. IV. Prim atestare este din anul 1522 din vremea lui Ştefăniţă – Vodă, întărită şi de alte hrisoave şi înscrisuri domneşti din vremea următorilor domni moldoveni: Aron Vodă, Ieremia Movilă, Vasile Voievod, Istrati Dabija Voievod, Alexandru Vodă, până la Aga Alecu Calimachi, care întregeşte definitiv moşia Slobozia-Zorleni, la 1818, şi se întăreşte, înfiinţând şi clădind la Zorleni: palat cu parc mare împrejur, şcoala, velniţe, sălaşe de ţigani, eleşteu de peşte, livada de duzi, vie, grădina de pomi roditori etc. În anul 1853 moşia Slobozia-Zorleni aparţine hatmanului Alecu Ruşeţ Rosnovanu, care a primit-o de la Calimachi ca zestre, când s-a căsătorit cu fiica acestuia, Roxanda. Însă dezastru. După încetarea din viaţă a hatmanului, curajoasa Roxanda se va bate-n procese timp de mai mult de jumătate de veac pentru apărarea moşiei, râvnită-n anumite părţi ale ei de vecini hulpavi, pe urma datoriilor catastrofale lăsate la moartea sa de risipitorul hatman, jucător pătimaş, şi prins şi de alte patimi mai rele încă… Ca într-un roman balzacian, hătmăneasa va pierde totul, şi în aprilie 1886 moşia Slobozia- Zorleni cu trupurile sale va fi cumpărată de către M.S. Regele Carol I de la bancherii Pierre şi Victor Monge şi Francois Liet, la preţul de lei 1.355.750. Noul Domn, pentru a domni în România cu titlu de Rege, avu la un moment dat obligaţia de a se împământeni în noua sa ţară.

Studii liceale la Bârlad şi Vaslui, terminate în 1956.
Studii la Facultatea de filologie din Bucureşti începute în 1968.
Debutează cu poezie în ziarul “Flacăra Iaşului (1959).
Învăţător şi profesor la Vaslui (1956-1959), Galaţi (1959-1961), activist cultural la Suceava (1963-1967), redactor la ziarul “Clopotul” (1967-1969).
Redactor la “România liberă” şi la “Tribună României” (1969-1989). Redactor la “Curierul Românesc” (1989-2001). Redactor al “Suplimentului cultural”/”Meridianul Românesc”/California, SUA (1997-2002).
Colaborează cu poezie, proză şi articole critice la “Contemporanul”, “Gazeta literară”, “Tribuna”, “Luceafărul”, “Amfiteatru”, “Cronica”, “Steaua”, “Viaţa Româneasca”, “Tribuna României”, “Curierul Românesc”, “al cincilea anotimp”, “Meridianul Românesc”, “Cetatea literară” (pe internet) etc.
Publică romanele: “Edenul” (1980) , “Via” (1984) şi “Carla în decembrie” (2002).
Volumele de versuri: “Repaose” (1969), “Confesiunea” (1970), “Datoria” (1972), “Confesiune patetică” (1976), “Poeme europene” (1980), “Tratatul despre spini şi alte poeme” (1982), “Turnul Onoarei” (1987), “Aur şi flacără” (1996), “Darul” (1997), “Confesorul” (1999), aparţin unei structuri poetice complexe, unind rafinamentul baroc cu o simplitate ce derivă din folclorul românesc.
Pentru Ion Murgeanu (poet, prozator, jurnalist), poezia în sine nu poate fi decât un fel de metafizică practică, după cum singur a dedus. La tinereţe a scris versuri doar în voia inspiraţei, ceea ce a făcut să-i aducă numai necazuri: pe de o parte Cenzura “epocii de aur”, iar pe de altă parte, Securitatea regimului ceauşist.
Este un poet inconfundabil cu alţii, el însuşi fiind un “turn al onoarei”, după titlul unuia dintre volumele sale.
Poetul Ion Murgeanu publică pentru prima oară în “Flacăra Iaşului” la vârsta de 19 ani (1959), dar debutul literar este cel din revista Contemporanul, fiind salutat cu căldură de G. Călinescu: „Ion Murgeanu cânta soarele ce face iarba să crească, mustul de soare curgând pe pământ, vântul, dragostea. Inspiraţia sa e năvalnică şi uneori solemn exaltată…”
„Ion Murgeanu e un poet de o remarcabilă modernitate, alternând tonul direct cu halourile sugestive, conceptualismul – orientat moral – cu metaforismul îndrăzneţ şi gratuit, seriozitatea cu joaca şi sarcasmul, capacitatea de a gândi şi regândi o idee cu distanţarea estetică de ea.” (Ştefan Augustin Doinaş)
Din amintirile poetului:
„Dacă am fost un copil fericit?! Nu ştiu; nu cred. Temperamentul, imaginaţia, m-au tras şi pe mine spre locurile comune ale copilăriei; mai ales jocul de-a oina pe un maidan şi apogeul acestui joc pe imensul imaş de pe şes, unde păzeam şi eu vitele, laolaltă cu alţii şi, fiind duminică, atunci, împreună şi cu flăcăii şi fetele cele mari, o mândrie în plus.
De ce îmi amintesc acest episod duminical? Pentru că a fost prima frustrare provenită din neascultare. Părinţii, în fapt mama, de-o austeritate severă, îmi spunea: ”ţine boii de lanţ şi mergi cu ei singur; paşte-i acolo unde-i iarbă grasă şi bogată, pe drumul dintre lanuri! Nu-i lăsa să-şi întindă boturile la popuşoii oamenilor! Să-mi aduci vita sătulă acasă, cu deşertul sus!” Învăţasem ce-nseamnă deşertul la vite şi urmăream atent, cum urmăreşte lucrătorul la strung spânul adunat în mormane, să-i facă norma, burta dobitoacelor, care se umplea lent de ierburile păscute, de jos în sus, până când se umplea desertul! Şi în general, poruncilor mamei m-am supus până la asfinţitul vieţii sale!
În acea zi îndepărtată, însă, slobozisem boii din lanţ şi-i revărsasem, tentat de jocul gălăgios din apropiere, în cireada comună, în turma cea mare. Imediat am şi fost ales la oină, într-o echipă; dar nu dură mult şi se ivi primul conflict; făceam cu rândul «cine întoarce vitele» când o luau razna spre popuşoaie, iar rândul meu trecuse; alergam liber şi fericit după mingea aia; cineva însă n-a vrut să fiu fericit până la capăt: era un flăcău voinic, bine sculptat cu muşchi pe braţe şi piept, care-mi porunci: «mergi şi întoarce-mi vacile»; eu i-am răspuns: «Rândul meu a trecut», însă el, iarăşi. Atunci eu i-am spus răspicat: «Peste rândul meu eu nu fac, nu mă duc! » Şi flăcăul acela m-a apucat, cum se zice de creastă, «cum adică, tu nu te duci, stai să vezi! ». «Nu mă duc, cum am spus, peste rândul meu», şi m-am trântit la pământ, prinzându-mi hainele dezbrăcate şi trăistuţa cu merinde în braţe ca şi când m-aş fi agăţat de un pai pe o mare învolburată. Bestia de flăcău lovea înăduşit cu picioarele-n mine să mă ridic, să mă duc după vite. Nu m-am dus, căci porunca lui nu era dreaptă. Jocul pentru mine în acea zi s-a spart. Sau pentru totdeauna?!! Deoarece scena avea să se repete, identic, dar într-un alt decor, la internatul de la liceul din Bârlad; făcusem o dată de planton, şi cum rândul meu trecuse, în respectiva seara mă dezbrăcasem, nu atât să mă culc, cât mai ales să particip la hârjoana de glume spurcate şi bancuri, din dormitor, după stingere. Dar auzind gălăgia de sub paturi, veni pedagogul, sau elevul de serviciu din ultima clasă, şeful plantoanelor, nu-mi mai aduc tocmai bine aminte; şi acela n-a putut să se oprească decât la patul meu… sau o făcuse anume?! «Avem nevoie de un planton voluntar, tu, M., hai n-o mai fă pe mortul, îmbracă-te şi treci pe sală! » Acelaşi răspuns ca pe şes, şi aceeaşi frustrare pe care o resimţeam: «Eu mi-am făcut rândul; acum nu e rândul meu! » , «Îmbracă-te, elev, şi treci unde ţi-am spus, de planton!. «Eu nu mă îmbrac! ». Deci m-am prins cu ambele mâini de ţeava de fier a patului de campanie, iar şeful plantoanelor din acea seară, văzând că nu o poate scoate cu mine la capăt, şi furios la culme, că nu-mi putea descleşta degetele de pe tăblia patului, începu să lovească-n pumnii mei strânşi bestial, cu bocancul, până ce obosi, ori se convinse că totul era zadarnic. Atunci m-am ridicat şi m-am îmbrăcat. Dar nu ca să merg pe sală la planton. Am fugit afară, în curtea şcolii, şi de-acolo, sărind gardul înalt de la terenul de sport, am întins-o acasă, în sat, la Zorleni. Era aproape de miezul nopţii. Pe şesul dintre Bârlad şi Zorleni, întunericul – să-l tai cu cuţitul! În mersul intempestiv, prin năpraznicul întuneric, îmi repetam obstinat: «De ce să fac eu planton când vrea el? De ce să fac peste rândul meu? » Pumnii îmi sângerau, şeful plantoanelor pusese potere după mine, prin curtea liceului… Eu, cum se vede, eram departe, şi navigam, mic Ulisse, pe marea de întuneric spre casă… Şi acest gen de întoarceri „cu fuga”, de-a lungul anilor s-au repetat, în episoade diferite… Intoleranţa lor îmi frângea marele meu elan şi i-am dispreţuit; nu eram tolerant nici eu, pentru că nu mă tolera nimeni; am fost de la început, în mijlocul lumii, ca un străin. De aceea, în viaţa mea n-am putut suferi niciodată aceste trei lucruri: nedreptatea, trufia şi minciuna!”

Scridb filter
This entry was posted in Scurta prezentare. Bookmark the permalink.

One Response to Scriitorul Ion Murgeanu, scurta prezentare

  1. Pingback: MONARHIA ȘI BÂRLADUL | cronicaberladnica

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *